Astazi.

Azi, m-am hotarat sa traiesc fara regrete. Sa privesc doar inainte, fara sa ma mai uit peste umar.

Azi am retrait bucuria de a inota in mare si am resimtit nisipul printre degete.

Chiar azi, mi-am reintalnit vechii prieteni, cu care obijnuiam sa povestesc pana in orele tarzii ale noptii. 

Azi nu voi mai lasa sa treaca o secunda, in care sa nu ma gandesc la cel ce m-a facut sa zambesc doar printr-un : "Buna dimineata!"

Azi am lasat vantul sa se joace cu parul meu. Am simtit mangaierea lui pe obraz si stropii de ploaie in palma.

Tot azi, frunzele au inceput sa cada lasand in urma lor un covor multicolor pe care fiecare om il admira in felul lui. Prefer sa cred ca toti sunt uimiti de felul in care frunzele sunt colorate, si ca nu sunt singura care sta pe banca si priveste fiecare cadere a frunzelor, ramanand cu un gust dulce in gura. Prefer sa cred ca nu sunt singura ciudata care e atenta la lucrurile marunte ce alcatuiesc lucrurile mari.

Azi am invatat ca uneori e mai bine sa taci si sa asculti privind in gol, decat sa vorbesti fara sens si sa iti dai ochii peste cap.

Chiar azi am spus in mintea mea ca de acum inainte totul va fii diferit si stiu ca, nimic nu va mai fii la fel.

Am hotarat ca diminetile le voi petrece stand cu El, admirandu-L in toata splendoarea Lui.

Azi voi face mai mult decat am facut ieri si mai putin decat voi face maine.

Azi am fredonat din nou si din nou melodia care a pus stapanire pe gandurile mele.Am urmarit albinele cu mergeau din floare-n floare, pline de nadejde ca vor gasi ceea ce cauta. Am privit curcubeul care a iesit dupa furtuna grea plina de tunete si fulgere.

Azi nu voi mai privi la Ieri si nu ma voi mai gandi la Maine.

Anotimp ciudat.

Incep sa cunosc lucruri ce nu mi le imaginam inainte.

Cand soarele iti izbeste puternic pupilele, inchizi ochii si nu te astepti ca atunci cand ii vei deschide din nou sa vezi in jurul tau stropi grei de ploaie.Picurii de ploaie insa, au hotarat sa se desparta pentru a fi mai eficienti, astfel devenind desi si usori.  Soarele, martor a tot ceea ce se intampla, pare sa aiba toate sub control. Nu pare speriat deloc de ceea ce stropii de ploaie fac pamantului. Si chiar cand totul pare sa se sfarseasca, stropii isi unesc fortele si devin mai agresivi. Poate ca norii nu si-au urmat traiectoria scrisa in schite si norii au aflat de decalajul lor si au pornit razboiul. 

Soarele vazand ca nu-i mai poate controla, se retrage incet inspre apus, lasand in urma lui doar niste nori colorati pierduti printre cei gri. Lumina soarelui nu a disparut de tot. 

Intre timp a incetat razboiul, daca ii pot spune asa. Armata stropilor de ploaie s-a retras, lasand in urma multe locuri pline cu soldati cazuti la datorie printre copaci, pe frunze, pe flori... in multe alte locuri.

Acum, am ramas doar eu si urmele lasate de soare si de ploaie... Misterioasa domnisoara, Luna, trebuie sa-si faca gratioasa intrare in cateva minute si nu as vrea sa pierd acest moment.. asa ca, continuarea, o las pe maine...

Anotimp ciudat cu soare, ploaie si frunze cazute...

Sa nu uit!

Se aduna asa multe sentimente si multe amintiri care nu le poti descrie prin cuvinte... 

Imi ia asa mult sa am gandesc cum sa pun cuvintele in asa fel incat sa nu pierd din esenta.

Un lucru pe care eu l-am invatat este ca detaliile conteaza, chiar daca unele sunt aproape de nevazut. Poate nu e corect sa le spun detalii, poate sunt doar lucruri pe care eu le tin minte fara sa ma gandesc prea mult.

Zambetul care foarte rar aparea pe acel necunoscut chip, privirea care uneori se pierdea printre oameni, aroma aleasa la inghetata, imaginea aleasa ca background la telefonul vechi, papucii ce ii purta, gesturile , tricoul gri... prefer sa ma opresc aici pentru ca scriu,  si sterg.. si iarasi scriu.. si din nou sterg... Poate trebuia sa ii spun atunci cat de mult il apreciez, si ca frumusetea lui m-a lasat fara cuvinte... Poate trebuia sa ii spun ca atunci cand aparea cuvintele mele isi pierdeau drumul spre iesire... Stiu sigur ce mi-a lipsit atunci... Curajul.

Imi dau seama ca foarte des cuvintele imi fug prin minte iar eu nu am acea abilitate de a le captura. 

Poate ca imi este doar prea greu sa dau drumu sentimentelor din mine, sa plece de la mine, sa zboare libere poate acaparand inima altcuiva. Nu inteleg cum dintr-o data mi-a aparut in minte ideea de a lasa totul si de a trece la urmatorul capitol. Poate e mai bine asa, sau poate ca lupta dusa e prea grea si totul ar devenii mai usor daca as renunta. Niciodata nu se stie cand ai putea fii surprins cu garda jos, sau fara sabie in mana. Cred ca acum este unul dintre acele momente in care am pus sabia deoparte, si armura am lasat-o pe o piatra printre niste vechi ruine. Nu stiu daca are sens ce spun, sau daca intelegi ce vreau sa spun. Nici eu nu sunt sigura de ceea ce se intampla. Ceea ce stiu sigur este ca, cateodata e mai bine sa lasi totul in urma si sa incepi sa pictezi un tablou nou decat sa te chinui sa il termini pe cel vechi plin de amestecuri de culori.

Poate ca gandurile mele pana la urma s-au dovedit a fii mai incurcate decat credeam, sau poate ca totul v-a prinde sens intr-un final.

Poate ca e mai bine sa renunti dupa ce o batalie a fost pierduta, chiar daca mai exista sansa de a castiga razboiul. 

Sa nu uit! Nu am sa ma las batuta. I will fight 'till the end. :) 

Cateodata.

Stau cateodata si imi amintesc lucruri din trecut. Ori zambesc, ori nu.

Ma gandesc rareori: "Cum ar fi fost daca..?" . Dar trece repede gandul.

Unele amintiri imi apar in minte asa dintr-odata, si ma trezesc cu ochii plini de lacrimi.

Uneori as vrea sa dau timpul inapoi, dar stiu ca e imposibil si o las balta.

As vrea sa retraiesc momentele placute, dar mai mult as vrea sa revad persoanele pierdute.

Imi vine sa tip cand ma gandesc ca am lasat sa treaca pe langa mine clipele ce le-as fi putut petrece cu acei pe care nu aveam sa-i mai vad vreodata.

Prefer sa stau singura pe-o banca si sa citesc ziarul, chiar daca nu-mi pasa de stirile din tara.

Inchid ochii si simt ca retraiesc momentele ce m-au facut sa zambesc.

Pupilele mi se maresc atunci cand imi amintesc de vestile proaste, care au fost aruncate in mine ca niste pietre intr-un rau. Auch!

Momentan, ma gandesc ca singurul lucru care as putea sa-l fac acum este sa fluier, si sa trec mai departe, chiar daca urmele raman cu mine.

Stiu ca Dumnezeu ne vrea pentru El, dar stiu ca foarte des noi nu bagam in seama dragostea Lui.

Imi amintesc ca era rosu la semafor si nici o masina nu se misca. Am hotarat sa accelerez si sa fiu singura in miscare.

Sper sa ne revedem intr-o zi, ursuletule. Sa stii.. mi-e dor de tine!

Nu putem da inapoi acum, cand intunericul are atata nevoie de lumina!

Schimbarea poate fi facuta acum, cand inca este vreme buna.

Inspiratia lipseste, dar cuvintele nu lipsesc niciodata.

Liniste...?

Acum, e un moment la care nu m-am asteptat. E liniste. Dupa atata zgomot, agitatie si urlete prin jurul meu, a sosit si momentul sa fie liniste. Sau poate e doar noapte, si noaptea oamenii nu ţipă. Oricum, profit din plin de momentul asta. Nu se stie cand va mai fi liniste...Ma ridic de pe scaun, ma incalt, deschid usa , cobor scarile si ies din scara. E liniste si afara. Se aud doar cainii din vecini. Toamna ma duce cu gandul departe; dar linistea imi da de gandit mai mult. De ce in timpul zilei strazile sunt umplute de masini, copii zgomotosi, oameni nervosi, parinti dezamagiti ? Pasesc mai departe cu gandul acesta fixat bine in minte. Incet se nasc mai multe intrebari in mintea mea. " De ce nu pot merge pe strada ziua si sa primesc macar un zambet raspuns la zambetele mele?" si multe alte intrebari. Icep sa cred ca lumea devine rea pe zi ce trece; dar stiu ca inca mai este speranta... Astept rasaritul, pe o banca intr-un parc linistit. Clipesc  si dintr-o data simt roua cum a cazut pe pamant;racoarea a cuprins atmosfera. E ora 6' 50''.Luminile de pe strada se sting. In 10 minute va fi din nou zgomot , de aceea prefer sa pornesc inapoi spre casa mea , unde sper sa gasesc liniste. Intru in scara, urc treptele, intru in casa si inchid usa. Cum  inchid usa, cum mama apare din camera. Imi zambeste si nu spune nimic; ea stie ca eu caut liniste. Pasesc in camera si de pe geam se aud masinile si cainii. Ma pun la birou, si vad ca pe el sta Biblia. O deschid si incep sa citesc. Dintr-o data nu mai aud nimic. E liniste!  E liniste! si Pace! Mi-a luat mult timp sa-mi dau seama , ca in lume nu o sa gasesc liniste sau pace. In Cuvantul Lui Dumnezeu, la El gasesc liniste. Am gasit linistea ce o cautam la Dumnezeu. 

Cauti Pace? Liniste?   Eu am gasit-o in Domnul.

.

Te iubesc , Tată! 

Esti cel mai bun Tata, esti Cel care m-a salvat de la moarte. Esti Cel ce a salvat omerinea prin Jertfirea Fiului Tau. Cel care aduce dimineata soarele pe cer, si noaptea , luna. Cel care a dat glas pasarilor. Esti Cel Gingas care a creat floarea, in toata splendoarea ei. Gingasul, care a creat si leul .Esti Alfa si Omega. Esti Calea, Adevarul si Viata! Esti Singurul Dumnezeu Adevarat!! Tu, esti Dragoste dar si Dreptate! Tu esti Cuvantul! Tu esti Salvatorul meu! Te iubesc! :)

Mai stii?

Mai stii cand primul fulg de nea l-am privit cazand, impreuna?

Mai stii cand zambeam unul spre altul in timp ce cantam?

Iarna..pe un teren de tenis, cu multa lume in jur...o imbratisare care a durat parca o vesnicie, si la ureche mi-ai soptit:"La multi ani!"..Mai stii?

Mai stii cum jucam volei pe nisip?

Mai stii cum la masa ne bateam cu paine? :))

Mai stii cand afara era ploaie, era seara tarziu si stateam amandoi sub o umbrela la un semafor, si eram doar noi?

Primele acorduri la chitara, tu m-ai invatat intr-o zi de mai. mai stii?

Mai stii cand balonul tau a ajuns pe capul meu si s-a spart?

Mai stii cum ai dat cu periuta ta de dinti in mine?

Era mai, eram la etaj si erai multumit de noua ta freza facuta de mine. iti mai amintesti?

Mai stii cand a fost ziua ta si ai fost fericiit??

Mai stii? Mai stii? Mai stii??

Aveam noi un semn smecher pe care il faceam cand ne intalneam. mai stii? :))

Mai stii cum iti cereai scuze si cand nu erai tu vinovatul?

Eu stiu.. si imi e dor! :)