Anotimp ciudat.

Incep sa cunosc lucruri ce nu mi le imaginam inainte.

Cand soarele iti izbeste puternic pupilele, inchizi ochii si nu te astepti ca atunci cand ii vei deschide din nou sa vezi in jurul tau stropi grei de ploaie.Picurii de ploaie insa, au hotarat sa se desparta pentru a fi mai eficienti, astfel devenind desi si usori.  Soarele, martor a tot ceea ce se intampla, pare sa aiba toate sub control. Nu pare speriat deloc de ceea ce stropii de ploaie fac pamantului. Si chiar cand totul pare sa se sfarseasca, stropii isi unesc fortele si devin mai agresivi. Poate ca norii nu si-au urmat traiectoria scrisa in schite si norii au aflat de decalajul lor si au pornit razboiul. 

Soarele vazand ca nu-i mai poate controla, se retrage incet inspre apus, lasand in urma lui doar niste nori colorati pierduti printre cei gri. Lumina soarelui nu a disparut de tot. 

Intre timp a incetat razboiul, daca ii pot spune asa. Armata stropilor de ploaie s-a retras, lasand in urma multe locuri pline cu soldati cazuti la datorie printre copaci, pe frunze, pe flori... in multe alte locuri.

Acum, am ramas doar eu si urmele lasate de soare si de ploaie... Misterioasa domnisoara, Luna, trebuie sa-si faca gratioasa intrare in cateva minute si nu as vrea sa pierd acest moment.. asa ca, continuarea, o las pe maine...

Anotimp ciudat cu soare, ploaie si frunze cazute...

Sa nu uit!

Se aduna asa multe sentimente si multe amintiri care nu le poti descrie prin cuvinte... 

Imi ia asa mult sa am gandesc cum sa pun cuvintele in asa fel incat sa nu pierd din esenta.

Un lucru pe care eu l-am invatat este ca detaliile conteaza, chiar daca unele sunt aproape de nevazut. Poate nu e corect sa le spun detalii, poate sunt doar lucruri pe care eu le tin minte fara sa ma gandesc prea mult.

Zambetul care foarte rar aparea pe acel necunoscut chip, privirea care uneori se pierdea printre oameni, aroma aleasa la inghetata, imaginea aleasa ca background la telefonul vechi, papucii ce ii purta, gesturile , tricoul gri... prefer sa ma opresc aici pentru ca scriu,  si sterg.. si iarasi scriu.. si din nou sterg... Poate trebuia sa ii spun atunci cat de mult il apreciez, si ca frumusetea lui m-a lasat fara cuvinte... Poate trebuia sa ii spun ca atunci cand aparea cuvintele mele isi pierdeau drumul spre iesire... Stiu sigur ce mi-a lipsit atunci... Curajul.

Imi dau seama ca foarte des cuvintele imi fug prin minte iar eu nu am acea abilitate de a le captura. 

Poate ca imi este doar prea greu sa dau drumu sentimentelor din mine, sa plece de la mine, sa zboare libere poate acaparand inima altcuiva. Nu inteleg cum dintr-o data mi-a aparut in minte ideea de a lasa totul si de a trece la urmatorul capitol. Poate e mai bine asa, sau poate ca lupta dusa e prea grea si totul ar devenii mai usor daca as renunta. Niciodata nu se stie cand ai putea fii surprins cu garda jos, sau fara sabie in mana. Cred ca acum este unul dintre acele momente in care am pus sabia deoparte, si armura am lasat-o pe o piatra printre niste vechi ruine. Nu stiu daca are sens ce spun, sau daca intelegi ce vreau sa spun. Nici eu nu sunt sigura de ceea ce se intampla. Ceea ce stiu sigur este ca, cateodata e mai bine sa lasi totul in urma si sa incepi sa pictezi un tablou nou decat sa te chinui sa il termini pe cel vechi plin de amestecuri de culori.

Poate ca gandurile mele pana la urma s-au dovedit a fii mai incurcate decat credeam, sau poate ca totul v-a prinde sens intr-un final.

Poate ca e mai bine sa renunti dupa ce o batalie a fost pierduta, chiar daca mai exista sansa de a castiga razboiul. 

Sa nu uit! Nu am sa ma las batuta. I will fight 'till the end. :)