Ma trezesc intr-o dimineata, mai exact pe la ora 12' . Imi iau papucii in picioare si pornesc la drum. Deschid usa si parca deja incep sa simt o atractie. Trec cu vederea . Pasii mei incep sa ma poarte pe strazile care parca formeaza un labirint; sper sa nu ma pierd in el si sa nu mai am o cale de iesire. Mult prea tarziu pentru aceste vorbe.M-am pierdut deja. Ma uit in jur... in stanga.. in dreapta... in sus... in jos.. si ma uit in fata. Ochii mei privesc ceva parca adus dintr-un alt secol... E o casa peste care se revarsa un val verde de plante. Din momentul in care am vazut casa , am stiut ca ea era cea care m-a atras inainte sa ies pe usa dimineata.
Fac un pas spre casa...Stau pe pragul ei deja. Bat incet la usa...dar in urma se aude doar ecoul bataii. Deschid usa fiindca , curiozitatea nu-mi dadea drumul. Intru... iar usa se inchide printr-o adiere a vantului.
Camera de jos e goala. peretii albii imi dau dureri de cap. De pe niste scari parca ascunse, coboara un copil. In mana dreapta are o sticla de suc si in mana stanga o pereche de bete. Il salut dar parca nici nu ma aude. ma uit la mine si vad ca sunt alba, fac parte din perete. Nu aveam timp sa reactionez, asa ca am inceput sa ma gandesc cum as putea sa il fac pe acel copil sa ma auda.
Trece un timp... copilul scoate din perete toba mare si un cinel. incepe sa bata ... cum a atins toba mare incep sa apara toate lucrurile in casa. Peretii devin rosii, tablourile incep sa apara pe perete, canapeaua apare, o masa plina de schite, o chitara veche, scaune pline de oameni. Ma uit sa vad daca sunt tot in perete. si ... stai ! sunt pe un scaun. Copilul vine, imi saruta mana si imi spune cu o privire blanda : "Sunt doar eu. Stiam ca vei veniiii. Bine ai venit in casa mea ! " Incerc sa vorbesc, dar cuvintele parca nu-mi ieseau pe gura, limba incepe sa mi se inoade si sudoarea incepe sa-mi curga pe frunte. Copilul imi spune din nou : " Stai linistita, nu trebuie sa-mi vorbesti. Oricum nu ai putea, fiindca cuvintele tale si gandurile tale sunt in aceasta cutiuta."
Ma uit in jur si vad cum rand pe rand dispare toata lumea si ma asteptam sa dispar si eu . Dar nu... Insa, aud incet un sunet fin de flaut. Copilul venea spre mine cantand Sonata lui Bach. Se uita in ochii mei si imi spune clipind foarte des : " Tu..." Credeam ca voi fii blocata in casa. dar am inceput sa realizez ca nu stau in casa aceasta impotriva voii mele, ci pentru ca adoram muzica , care era data incet pe fundal.
Ma ridic de pe scaun, si incep sa vorbesc cu el.:
"Copile, tu de unde vii?
Eu.. sunt aici de-o vesnicie.
Dar cum? De ce?"
Iar el, lasandu-si capu in jos incepe sa imi povesteasca cum ajunsese el in casa aceasta. Era un copil bun, cu parul roscat carliontat , cu ochii albastrii ca de sticla, si cu sentimentele puse pe un tablou de notite. Traia prin muzica, fiecare bataie a inimii lui era condusa de o nota din operele marilor muzicieni. Tatal lui era Mozart, unchiul lui era Bach iar mama lui era o femeie fara de chip. Isi amintea de ei uitandu-se intr-un tablou de pe peretele rosu ca de sange. Cand vorbea de ei, puteai sa vezi ca ochii lui erau inundati de lacrimi, iar nasul ii devenea rosu. Numele lui era Arthur.
Am hotarat sa raman si eu in casa aceea , sa cant pe veci cu el, la un pian vechi ...
